(continuare)
Despre noctambuli, zilieri şi foşti angajaţi la Stat
Acestea sunt aşa-zisele categorii de bază care, iată, conţin scriitorimea actuală a Literaturii Române. şi ca să ciripim pe limba generaţioniştilor, vom spune că doomiiştii sunt la categoria noctambuli. istoria literară încă îi bîjbîie nehotărîtă să le dea decoraţia. oricum, spune ea, ţîncii ăştia vor face din ea lanţ la closet ca să tragă apa...
aşa că să mai aştepte. să-şi mai lălăie jucăriile cu bateriile duse în diversele saituri şi pub-uri litherare. pînă una-alta zilierii textualişti şi post-modernişti (citeşte postcomunişti) gen Cărtărescu, fac istorie pe meleaguri mioritice şi extra-mioritice. şi cînd spun că fac istorie mă refer la aşteptările Literaturii Universale de a "recupera" istoriografico-litherar trecutul schizo-comunist tipic Estului, acest copchil-cerşetor mutilat şi silit să cerşească recunoaştere la Poarta Miracolelor Capitaliste. cam la asta se reduce marea contribuţie a postmodernismului românesc la actuala universalitate literară. excepţie face doar suprarealismul care şi-a impus personalitatea prin Gellu Naum, pe toate planurile. dar care, profet în propria ţară fiind, încă nu e pe deplin recunoscut la noi...în categoria zilieri intră de fapt toată rezistenţa şi postrezistenţa la comunism a literaturii române. Emil Cioran, Paul Goma, Monica Lovinescu, Eugen Ionesco, chiar şi Dinescu în perioada rebelă cînd nu era angajat la statul postcomunist, cînd nu adoptase deviza "fă-te că lucrezi"...toţi aceştia (şi încă destui alţii) au făcut adevărata rezistenţă la alienarea comunistă a literaturii şi culturii române. la categoria foşti angajaţi la stat intră toată pleiada colaboraţioniştolor în frunte cu Nichita Stănescu, varianta soft şi Adrian Păunescu, varianta hardcore, a "lucrătorilor cu pixu'" la propăşirea dictaturii ceauşiste...
Iată, aşadar, că între spunerea lucrurilor pe nume şi "fă-te că lucrezi" se desfăşoară istoria literaturii române actuale. dar a spune lucrurilor pe nume presupune un fel de realism un fel de mesaj direct la care din păcate majoritatea au renunţat în favoarea diferitelor turnuri de fildeş sau de pixeli. iar între fă-te că realizezi şi efectiva realizare e o cale destul de anevoioasă şi lungă. ce ar fi de recuperat înafară de trecutele avataruri de Auschwitz comunist? foştii angajaţi la stat şi tăiat frunză la cîini spun că naţionalismul, de preferat în varianta lui academico-manelist-izolaţionistă. zilierii post-rezistenţi şi postcomunişti spun că personalitatea postmodernistă a fiecăruia în parte, versus aşteptările unionale de a-î comasa într-un cor de rebeli fără cauză. noctambulii doomiişti nu prea ştiu sau se fac că literaturizează cu noaptea în cap. fracturism, utilitarism, boierism, toate au un aer disperat că au inventat coada la cireaşă şi nimeni nu sare în sus nebun de bucurie şi adulaţie. sunt ca formaţiile de sezon de la MTV cu hituri la modă care pier peste noapte, pe capete, din lipsă de adepţi, perspectivă, realism sau consistenţă. Hiba lor esenţială e că mizează pe tehnică în continuare, atît în proză cît şi în poezie. luaţi domnilor tehnica de gît şi tăiaţi-o : veţi fii surprinşi să constataţi că nu curge nici urmă de sînge. e doar instalaţia goală şi uscată demult...
să ne închipuim că suntem în fosta Mare Sală de Bal a unei Cripte Ultramoderniste. ai spune că tavanul e o imitaţie perfectă a cerului dacă n-ar fii o hologramă. de altfel şi pereţii au aspect holografiat de zgîrie-ciori. o grămadă de oţel beton şi sticlă tehno-electro-digitalizate la refuz. aer condiţionat, apă super-purificată şi n-ar fii de mirare ca şampania să fie pusă la gheaţă pentru turiştii vizitatori. în mijlocil sălii, o mare fîntînă arteziană, lîngă care şade mascota modernismului. e vorba de Albert Einstein, acest Emce Pătrat cu părul vîlvoi şi limba scoasă aşa cum îl ştiţi prea bine. a fost un mare învăţat pentru cei care eventual nu ştiu a studiat totul pînă la adînci bătrîneţi şi care probabil continuă să înveţe şi să cerceteze şi în viaţa de apoi. vă asigur că nu învăţătura produce acest efect de limbă scoasă ci televiziunea...o mică prostie pentru luminarea poporului. apeşi pe buton şi toată lumea vine la tine deşi eşti tot mai singur şi fără niciun dumnezeu. cultura postmodernă care administrează tehnic aceste surogate consumiste are altă treabă: vă mîngîie pe portofele şi vă promite marea cu sarea precum şi luna de pe cer, pe altădată, evident. între timp înfiinţează alte şi alte secte elitiste, în care enoriaşii se laudă şi se mănîncă între ei. care nouă filosofie şi care nouă ştiinţă sau religie a artei? Vorbe! cea mai frumoasă minciună tot minciună rămîne şi te lasă cu ochii în soare cînd ţi-i lumea mai dragă. totul e tehnologie reclamogenă şi nimic mai mult. nimic altceva decît tehnici pentru a ajunge la nimic. la un nihilism pe care nici Apocalipsa lui Peşte Prăjit nu l-ar satisface pe deplin. apropo de tehnici de sinucidere: la ştirile de la ora cinci am auzit că unu' a băut benzină şi apoi şi-a aruncat un chibrit aprins pe gît. interesant. o să implementăm acest know-how la euthanasia porcilor de crăciun. nu-i mai prăjim pe dinafară ci pe dinlăuntru, direct. grătarele vor sării, gata preparate, pe masă unde două Barcelone dansează manele din buric. tehnic vorbind, vom fi buricii pămîntului. vinul va curge ca apa şi după noi potopul...
în fine cu toate megalomanele lui tehnici de pus coada la cireaşă modernismul e mort demult iar despre marile lui nume se cuvine să aiurim numai de bine. luat drept cine nu e şi postmodernismul, săracul, se simte tot mai rău. după o prelungă călătorie, prin peisaje splendide, cu all inclusive, ajunşi acasă în sat, cu maşina ultimul răcnet, primul om întîlnit e unul beat turtă care vomită, ţinîndu-se de gard. imaginea asta e tot ce îl întîmpină şi de fapt, ea singură, spune totul.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu
te comentez de nu te vez'...:)